Gândire ortodoxă

„Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni”[1]

sau

Cum să ne raportăm față de eterodocși

     Viața creștinului se cere a fi –măcar teoretic!- o continuă trăire în sfera iubirii. Creștinul are datoria sfântă de a pretinde într-o stare cât mai aproape de desăvârșire, stare ce ar trebui să-i confere, pe parcursul ascensiunii, o împărtășire din ce în ce mai puternică și reală de iubirea lui Dumnezeu. Odată simțită iubirea lui Dumnezeu de către om, împreună cu ea se instalează în inima acestuia și dorința de a împărtăși această dragoste dumnezeiască și cu ceilalți semeni ai săi, fără a ține cont de diferențele de orice natură existente între sine și cei din jur.

Astfel, creștinul iubește în măsură egală un ortodox și un protestant, ba chiar răsfrânge iubirea sa și la persoana ateului, a celui ce se declară fățiș necredincios, văzând în el chipul, icoana lui Dumnezeu. Aceste idei devin normative celui botezat în numele Treimii odată cu lecturarea cuvintelor Mântuitorului Hristos, care îndeamnă ca dragostea să fie semnul distinctiv pentru ucenicii Săi: întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții[2]. Punctul central al predicii Domnului rămâne dragostea, iar cel mai grăitor exemplu îl constituie pilda samarineanului milostiv, pildă cu o aplicabilitate deosebit de actuală în zilele noastre, când pluralismul religios este foarte evident; faptul că preotul și levitul îl ocolesc pe semenul lor iar samarineanul[3] face milă cu el, cât și faptul că Însuși Domnul lasă să se înțeleagă că acela era aproapele lui, trebuie să dea de gândit celor ce susțin, și nu fără semnalmentele urii, că trebuie să iubești și să faci bine doar celor de-o credință cu tine. Acest exclusivism religios pare a avea –în ochii unora- fundament în anumite scrieri patristice sau chiar apostolice, uitând că păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii[4]. Mai departe, Apostolul Pavel grăiește: iar el –din fire netăiat împrejur, dar împlinitor al legii- nu te va judeca, oare, pe tine, care prin litera legii și prin tăierea împrejur ești călcător de lege?[5] Deducem că virtutea și fapta bună nu sunt circumscrise doar ortodocșilor, ci și tuturor celorlalte religii, urmând ca după lucrarea acestora două să fie judecate și răsplătite.

     Mărturiile patristice sunt și mai explicite în acest sens. Astfel, Sfântul Macarie Egipteanul se ruga și pentru păgâni, ba chiar mai mult, vărsa lacrimi pentru soarta nefastă a celor ce ajunseseră deja în iad, iar acest lucru nu doar că nu-l mânia pe Dumnezeu, așa cum s-ar aștepta unii, ci din contră, sufletele acestora primeau oarece mângâiere, putând să vadă din lateral chipurile celor de lângă ei[6].

     Cunoscutul Sfânt rus, Ignatie Briancianinov, unul din cei mai prolifici și citiți autori post-patristici, spunea următoarele: Cei lipsiți de slava numelui de creștin nu sunt lipsiți de cealaltă slavă, pe care au primit-o atunci când au fost zidiți; ei sunt chipul lui Dumnezeu. Dacă chipul lui Dumnezeu va fi aruncat afară, în văpaia cea cumplită a iadului, și acolo sunt dator să-l cinstesc. Ce treabă am eu cu văpaia, cu iadul! Chipul lui Dumnezeu a fost aruncat acolo potrivit judecății lui Dumnezeu: treaba mea e să păzesc cinstirea față de chipul lui Dumnezeu, și prin aceasta să mă păzesc pe mine însumi de iad[7]. Deși ascet prin definiție și următor îndeaproape a tradiției Părinților, iată că Sfântul nu nesocotește nicidecum importanța pe care suntem datori să o acordăm celor ce nu au avut ocazia să Îl cunoască pe Hristos în această viață, sau care nu l-au cunoscut în Biserica Ortodoxă.

     Atitudinea oarecum tranșantă a unor Sfinți față de cei de alte religii se explică prin dorința de a-și păstra turma întreagă, de a lupta ca aceasta să nu simpatizeze cu ideile greșite ale celorlalte confesiuni. Închidem lista acestor exemple cu următoarea experiență din viața Sfântului Siluan Athonitul: Într-o zi, un pustnic l-a vizitat pe Sfântul Siluan și i-a zis: „Dumnezeu îi va pedepsi pe toți ateii, care vor arde în focul cel veșnic”. Pustnicului părea că-i face plăcere această idee. Profund mișcat, sfântul i-a spus: „Chiar așa? Să zicem că frăția ta ajungi în rai și că, uitându-te în jos, vezi pe cineva arzând în flăcările iadului: te-ai simți fericit?”. „Asta este, a ajuns acolo numai din vina lui.” Atunci, Sfântul Siluan a spus cu tristețe: „Iubirea nu ar putea îndura așa ceva. Avem datoria să ne rugăm pentru toți.” „Și chiar el se ruga pentru toți, scrie părintele Sofronie Saharov, biograful său. Sufletul îi era îndurerat de gândul că oamenii trăiau fără să-L cunoască pe Dumnezeu și fără să-I cunoască iubirea, și se ruga din toate puterile […] pentru cei vii și pentru cei adormiți, pentru prieteni și pentru vrăjmași, pentru omenirea întreagă.”[8]

     Mărturiile patristice conglăsuiesc: atitudinea corectă a creștinului față de eterodocși este mila și iubirea. Afirmam mai sus că apropierea de desăvârșire și părtășia iubirii divine aduc omului dorința de a împărtăși necondiționat această iubire tuturor celor din jur; faptul că unii din membrii Bisericii noastre, fie ei clerici, monahi sau laici, încuie în mod exclusivist Cerul pentru o singură categorie de persoane și găsim la ei acea satisfacție păcătoasă pe care o avea și pustnicul ce a venit la Sfântul Siluan, ne face să concluzionăm că motivul pentru care ei reacționează în acest mod față de frații lor este tocmai distanța existentă între ei și Dumnezeu și comuniunea deficitară cu El. Nu susțin în niciun fel prin aceasta demersurile sincretismului religios (să nu fie!), dar atitudinea parcă desprinsă perfect din pilda vameșului și a fariseului a unor confrați ortodocși este tocmai anti-evanghelică.

     Să nu uităm că nu este meritul nostru că suntem ortodocși, nici vina fraților noștri că sunt membri ai diferitelor comunități eterodoxe (cu excepțiile de rigoare!).

[1] Luca 18: 11.

[2] Ioan 13: 35.

[3] Samarinenii erau un popor semi-iudaic, cu reminiscențe monoteiste prin care se asemănau evreilor, dar cu care aceștia se aflau într-un puternic antagonism.

[4] Rm. 2: 14.

[5] Rm. 2: 27.

[6] Patericul sau apoftegmele părinților din pustia Egiptului, Ed. Învierea, Timișoara, 2009, pp. 168-169.

[7] Sf. Ignatie Briancianinov, Experiențe ascetice, ediția a II-a, Ed. Sophia, București, 2008, p. 103.

[8] Archimandrite Sophrony (Sakharov), Starets Silouane, Paris, Présance, 1973, pp. 48 și urm., apud Ilarion Alfeyev, Mitropolit de Volokolamsk, Taina credinței. Introducere în teologia dogmatică ortodoxă, Ed. Doxologia,Iași, 2014, pp. 363-364.