Gândire ortodoxă

 

I. Trebuie să știi, contemplatorule și văzătorule al tainelor dumnezeiești de care te desfătezi că, așa cum Dumnezeu și omul sunt doi, tot așa sunt și două feluri de plânsuri și prin urmare, de lacrimi, fie că vrei să le distingi prin gen, fie prin specie. Ele diferă una de alta, chiar dacă ambele sunt bune, de Dumnezeu dăruite, agonisindu-ne dumnezeiasca bunăvoință și moștenirea ei. Cele dintâi au drept început frica de Dumnezeu și întristarea, celelalte au drept început dumnezeiasca dragoste și pe Dumnezeu. Cele dintâi nu au și bucuria, dar celelalte au multă și extraordinară bucurie. Cele dintâi sunt începătoare, celelalte au ajuns la desăvârșire prin har.

II. Cinci sunt lucrările isihiei: rugăciunea, adică pomenirea neîncetată a lui Iisus, adusă prin respirație în inimă, fără nici o închipuire sau gând, care se împlinește cu smerenie înăuntrul chiliei, prin înfrânarea care strânge pântecele, biruiește somnul și pune frâu celorlalte simțuri; psalmodierea separată și, de asemenea, lectura din Sfintele Evanghelii și Sfinții Părinți și Capetele despre rugăciune, mai ales ale Sfântului Simeon Noul Teolog[1], Isihie[2] și Nichifor din Singurătate[3]; cugetarea la judecata lui Dumnezeu sau la moarte și altele asemenea și un mic lucru de mână. Și iarăși aplecarea la rugăciune, chiar dacă lucrul este anevoios, până ce mintea se va deprinde să lepede de la sine agitația prin pomenirea Domnului și plecarea neîncetată spre strădania inimii. Această lucrare aparține monahilor începători care vor să petreacă în isihie.

III. Așadar, unul ca acesta trebuie să nu iasă din chilie des, să se depărteze de orice vedere a oamenilor și de orice conversație cu ei, afară numai dacă nu este absolut necesar, da chiar și atunci să fie cu luare aminte și pază și rar, fiindcă aceasta nu numai începătorilor, ci chiar și celor deja sporiți le provoacă împrăștiere. În această rugăciune cu luare aminte, adică fără nici o închipuire, prin prima parte a rugăciunii ,,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, mintea se înalță nematerialnic și cu totul negrăit la Domnul pe care Îl pomenește, iar prin a doua parte ,,miluiește-mă pe mine, păcătosul”, mintea revine la sine, nesuferind să nu se roage pentru sine. Dar după ce, prin experiență, a înaintat în dragostea dumnezeiască, atunci mintea se înalță numai către Domnul, fiindcă a primit încredințarea celei de-a doua părți, adică a lui ,,miluiește-mă pe mine păcătosul”. De aceea Sfinții Părinți nu dau întotdeauna rugăciunea întreagă. Ci, unul o dă întreagă, precum Sfântul Ioan Gură de Aur[4], iar altul, precum Sfântul Pavel, la ,,Doamne Iisuse” adaugă ,,în Duhul Sfânt”[5], adică atunci când inima primește energia Duhului Sfânt prin care se și roagă, ceea ce aparține celor înaintați, deși încă nu au ajuns pe culmea desăvârșirii care este iluminarea. Iar Sfântul Ioan Scărarul zice: ,,cu numele lui Iisus biciuiește pe vrăjmași”[6] și iarăși ,,pomenirea lui Iisus să se lipească de răsuflarea ta”[7] și nu mai adaugă nimic altceva.

IV. Este îngăduit și începătorilor să se roage cu mintea, uneori cu toate cuvintele rugăciunii, iar alteori numai cu o parte a ei, precum s-a spus. Dar să nu o schimbe mereu, ca să nu se împrăștie prin aceasta. Din stăruința în metoda pomenită mai sus a rugăciunii curate, – deși, de altminteri, nu este curată, din princina gândurilor zămislite în ea care o împiedică -, nevointorul ajunge la starea rugăciunii neabătute, prin faptul că mintea rămâne în inimă și este adusă acolo prin respirație, fără silire, fără să sară îndată de acolo, ci rămâne în inimă și se roagă prin sine, și aceasta este rugăciunea inimii. Înaintea ei vine o căldură în inimă care alungă obstacole ce împiedică împlinirea desăvârșit curată a rugăciunii și astfel mintea, rămânând fără împiedicare, se roagă în inimă. Prin această căldură și rugăciune se naște în inimă dragostea față de Domnul Iisus Hristos, Cel pomenit în rugăciunea din care izvorăsc și lacrimi dulci, pline de dor pentru pomenitul Iisus Hristos.

V. Pentru ca cineva să fie învrednicit de acestea și de toate celelalte pe lângă acestea, pe care nu este vreme să le spunem acum, trebuie să se sârguiască a avea înaintea ochilor, precum s-a spus, frica lui Dumnezeu, împreună cu pomenirea lui Iisus înăuntrul inimii și nu în afară, pentru ca astfel să nu se plece cu ușurință spre faptele rele, nici spre gândurile pătimașe și, înaintând, să ajungă să fie încredințat de dragostea lui Dumnezeu. Numai să nu caute unul ca acesta arătarea Lui, ca să nu primească, sub înfățișarea luminii, pe cel ce este întuneric. Căci atunci când mintea, fără să caute, vede vreo lumină, să nu o primească, nici să o nege, ci să meargă să întrebe pe cel ce are puterea de a învăța și așa să afle de la el adevărul. Și dacă va găsi un învățător care să-l învețe nu numai după ce a cunoscut din Sfânta Scriptură, ci și din luminarea pe care a experimentat-o însuși fericitul acela, har Domnului! Iar dacă nu va găsi un astfel de învățător, este mai bine să nu primească, ci să caute cu smerenie scăpare la Dumnezeu, socotindu-se pe sine nevrednic de o asemenea vedere, cum am fost învățați cu fapta de către Sfinții Părinți. Deși aceștia vorbesc și în multe alte locuri din operele lor despre semnele luminării neînșelate și a celui înșelate, totuși, cum ai auzit prin viu grai toate cele spuse mai înainte, la fel și despre aceasta vei auzi la vremea potrivită. Căci acum nu este încă timpul. Acum mai degrabă aceasta trebuie să înveți împreună cu altele și mai presus de altele. Că așa cum cel ce vrea să învețe să tragă cu arcul nu întinde arcul fără să aibă o țintă, la fel și cel ce vrea să învețe să se tulbure de nimic, afară numai pentru vreo pricină privitoare la credință. Aceasta o va împlini cu ușurință dacă, depărtându-se de toate, va păzi liniștea tăcând. Și dacă vreodată va cădea, să se pocăiască deîndată, să se osândească pe sine, să ia aminte la ceea ce urmează, pentru ca, punând început bun, să cheme numele lui Iisus în liniște și cu o cunoștiință curată, cum am spus, și, pe măsură ce înaintează pe cale, dumnezeiescul har să vină în suflet și să-l odihnească. Și nu numai aceasta, ci să odihnească desăvârșit sufletul de tulburările demonilor de mai înainte și ale patimilor și să îl bucure cu negrăita bucurie. Și chiar dacă iarăși vin să îl tulbure, nu reușesc să lucreze nimic în el, fiindcă nu se atașează de ele, nici nu dorește plăcerea pe care i-o oferă. Căci întreaga dorire a unuia ca acesta este îndreptată către Domnul, Care îi dă harul. Dar este războit încă prin făgăduința lui Dumnezeu, deși nu este părăsit de El. Pentru ce? Ca să nu se înalțe mintea lui pentru binele pe care l-a aflat, ci, războit fiind mereu, să dobândească smerenia prin care nu numai că poate să îi biruiască pe vrăjmașii cei mândri, ci și să fie învrednicit de mai mari daruri. De care sie să fim învredniciți și noi astfel de Hristos, Cel ce S-a smeri pe Sine[8] pentru noi și [Care] celor smeriți le dă har[9] cu îmbelșugare acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

[1] Sfântul Simeon Noul Teolog nu a scris Capete despre rugăciune. În mod evident, Calist se referă la opera Metodă pentru Sfânta rugăciune și atenție, atribuită Sf. Simeon, cf. I. Hausherr, ,,La méthode ď oraison hésychaste”, Orientalia Christiana (R) 9 (1927) no. 36, pp. 97-210.

[2] Isihie Sinaitul, autorul a două centurii, Despre trezvie și virtute, PG 93, 1479-1544.

[3] Este vorba despre Nichifor Isihastul, este primul martor al Rugăciunii lui Iisus în practica ei respiratorie. Opera sa, Tratat despre trezvie și paza inimii, a influențat teologia isihastă a rugăciunii inimii, și este publicată în PG 147, 945-966.

[4] Sf. Ioan Gură de Aur, Scrisoare către monahi, PG 60, 752.

[5] I Cor. 12, 3.

[6] Sf. Ioan Scărarul, Scara Raiului, 21, PG 88, 945.

[7] Ibidem, 28, 1112C.

[8] Filip. 2, 8.

[9] Cf. Iac. 4, 6.

Fragment din Sfântul Calist Angelicoudes, Trei tratate isihaste, Col. Viața în Hristos. Pagini de filocalie, vol. 2, Ed. Doxologia, Iași, 2002, pp. 206-211