Cât de respectată este cartea în România?

biblioteca2

         

          De mic am iubit cărțile. Iubind cărțile nu mă pot lăuda că am citit foarte mult. Am citit până am început să am mica afacere (legătoria de carte) iar apoi studiul și cititul s-a redus și mai mult din cauza timpului. Totuși, încă-mi cumpăr cărți și îmi leg cărți. Cea mai mare bogăție materială constă în propria bibliotecă și atelierul de legătorie. Nu știu cum se raportează fiecare la cărți dar eu le consider aproape persoane vii, entități vii. Le putem considera ca fiind epistole ale unui autor. Sunt modalitatea prin care avem acces la cultură și informații într-un mod rapid și facil.

          Consider că aproape orice carte trebuie respectată, excepție făcând cele prin care autorul sau autorii prin scrierile lor nu aduc o contribuție pozitivă fiecărui individ și societății întregi. Dacă nu relaționăm cu anumite idei sau texte dintr-o carte pe care le putem considera banale, neinteresante sau care nu ne ajută în formarea noastră, nu înseamnă neapărat că e o carte slabă. Poate fi de folos altcuiva. De exemplu, Biblia poate fi considerată de unii ca fiind plină de basme în timp ce alții se adapă prin ea de la Însuși Izvorul Vieții. Și mie mi s-a întâmplat să citesc cărți care să nu-mi placă și să nu relaționez cu textul în timp ce altora să le placă, să rămână impresionați și, în consecință, să le fie benefic.

          Gândind astfel despre cărți și fiind zilnic înconjurat de ele, pe unele citindu-le, pe altele copertându-le, iar pe altele oblojindu-le rănile suferite în timpul presărat peste ele, nu pot să nu mă întreb ce respect acordă ceilalți români ai mei  și societatea românească în întregul ei, cărții. Mi-e greu să dau un răspuns scurt fără ca mai întâi să vă scriu câteva repere din care să privim.

CULTURA ȘI EDUCAȚIA

 

          Cât de mult înseamnă acest domeniu pentru societatea românească și statul român? Nu prea mult. Concluzia o tragem din bugetul anual al Ministerului Educației și Ministerul Culturii. Bugetul de anul acesta (2017) pentru educație este 2,5% din PIB (8.27 miliarde Lei/ 1,83 miliarde €) iar pentru cultură 0,094% din PIB (766 milioane Lei/171.196.611 €). Sunt sume mari, pe care nu le putem conștientiza când noi nu știm cum arată câteva zeci de mii de euro. Personal, nu am avut în mână niciodată atâția bani. Totuși, am o mică afacere și cunosc cât de greu se administrează de unul singur. Ce se întâmplă cu banii aceștia? Pe de o parte, aș tinde să spun  că sunt satisfăcători dacă s-ar investi și ultimul leu. Practic, o parte din bani nu prea mai ajung nici în educație și nici în cultură, ci se pierd prin diferite contracte de tot felul.

          Cunosc, dacă tot vorbim de cultură și de restaurarea sau de păstrarea obiectelor de cultură, câtă muncă trebuie depusă la recondiționarea unei cărți vechi iar în consecință la ce sume se ridică o astfel de recondiționare iar la cei care se ocupă și de restaurare, la cu mult, mult mai mult.  Cum să restaurezi sau recondiționezi documente, cărți, icoane, tablouri sau alte obiecte din domeniul culturii cu nici 200 de milioane de euro? Numai la o singură carte restaurarea poate consta câteva mii de euro. O singură carte… Una! Asta în cazul în care mai există oameni competenți în România și nu trebuie să apelăm la cei din afara țării… Desigur, s-ar vedea ceva efecte dacă s-ar investi cei 200 de milioane, dacă s-ar folosi pe bune toți și nu cu prețuri supraevaluate și date diverșilor indivizi aleși de unii care vor să mai fure ceva.

          În ce se investesc 1,83 de miliarde de euro când numai un mafiot din politică fură de ordinul a zeci de milioane de euro iar alții cu sutele. Cum administrezi atâtea școli, licee și facultăți cu atâția bani din care nu prea se văd efecte? Își permit să cumpere cărți și materiale constant? Își permit să doteze școlile ca măcar să arate ca în secolul XXI? Cei care fac bugetul acesta întreabă câțiva părinți în ce constă și cât costă să trimiți un copil la școală cu cele de trebuință la un nivel mediu? Cunosc cât costă manualele sau alte cărți pe care le cer sau recomandă profesorii, eventual doar de la o anumită editură sau un anumit editor? Mulți profesori impun un anumit autor din motive personale, bănești chiar. De multe ori chiar profesorul face cheta…

          În școli încă se mai folosesc hărți de acum zeci de ani, rupte sau lipite cu bandă. Ce educație să faci când nu îți poți permite să cumperi cele de trebuință sau nu investești banii în cele de trebuință și îi furi prin diverse mijloace? Ce biologie să faci când elevul vede doar desenul profesorului legat de corpul uman dar nu poate avea acces la planșe, la figurine sau un schelet pentru a putea înțelege mult mai rapid. Nu, sunt nevoiți să învețe ca niște papagali iar din această cauză ajung să deteste manualele sau cărțile. Manualele în loc să le fie ghizi, le sunt închisori și carcere, dușmani pe care trebuie să-i învețe cât mai bine dar fără să-i și înțeleagă. În consecință, bugetul este deajuns dar se fură, sau nu este deajuns iar pe deasupra se mai și fură?! Nu știm exact fiindcă niciodată nu am văzut vreun minister care să investească cu cap toți banii alocați și să vedem apoi rezultatul. Nu, s-au investit o parte, s-au furat o altă parte iar, în consecință, unii s-au îmbogățit iar poporul a suferit, suferă și va suferi.

          Când s-a făcut bugetul pentru cultură au fost întrebați cei care se ocupă de acest domeniu cât costă păstrarea unor monumente, întreținerea, recondiționarea sau restaurarea lor sau care sunt prioritățile ? Nu, sunt absolut sigur că nu. S-a făcut din pix și să rezolve ei situația, să se descurce ei dar în așa fel încât să facă o treabă excelentă și preferabil ar fi ca o parte din bani să-i lase pentru amărâții ăia de oameni care trăiesc doar din contracte, pe spatele românilor. Apoi, după ce nu vor mai fi la guvernare acei indivizi, îi vor acuza pe cei care vor guverna că și-au bătut joc de cultură. Și de ce să nu o facă?! Și așa noi românii le înghițim rahatul de atâția ani din ’89.

          În consecință, din punctul de vedere al educației și culturii, cum pot să aprecieze tinerele generații cărțile sau cultura pe care nu le au? Cum să aibă respect pentru profesori, școală generală, liceu sau facultate când practic ei sunt luați în râs?! Sunt luați în râs și profesorii cărora li se cere foarte mult pentru un salar de nimic și care se chinuie logistic așa cum pot și cu ce li se mai dă de către Minister, dar și elevii care sunt în secolul XXI doar în afara clădirii; înăuntru e o lume ruptă de realitate, nu numai cu mobilier vechi, cu cărți vechi sau cu mentalități comuniste, ci și cu o programă ruptă de realitatea societății în care trăiesc. Elevii și studenții nu vin de plăcere, nu consideră școala sau facultatea un loc relaxant, unul stimulativ dezvoltării personale, un „acasă” unde personalitatea lor să se simtă liberă. Dimpotrivă, e locul unde personalitatea lor și tot ceea ce înseamnă ei, este nimicit literă cu literă, cuvânt cu cuvânt, propoziție cu propoziție, vers cu vers, fragment cu fragment, pagină cu pagină…învățate pe de rost.

          Cum să știi de existența a ceea ce nu știi că există? Cum să le ceri educație și cultură dacă nu li se acordă așa ceva? Cum să îi acuzi că nu gândesc bine, că nu sunt logici sau că nu au perspectivă dacă sistemul educațional îi consideră bănci de informații care trebuie doar să știe, dacă sistemul educațional nu le dă voie să-și exprime propria personalitate și să și-o formeze ca atare pentru ca mai apoi să rezulte un om integru care poate gândi și care poate avea o perspectivă personală?

Privind din punctul de vedere al profesorului, de la cine să învețe elevul sau studentul ce înseamnă cultura, credința, bunul simț? De la profesori? Unii sunt tineri dar, au o mentalitate super comunistă, alții sunt bătrâni și sunt rupți de realitatea zilelor noastre. Alți profesori nu știu să se exprime corect și nu au moștenit de la părinții lor cultură sau spiritualitate. Prea puțini pot fi numiți modele sau inițiați.

Generațiile bătrâne ce moștenire culturală și spirituală au de lăsat generațiilor tinere? Vorbim de cărți. Din cauză că nu au  cu ce trăi vând din biblioteca personală la prețuri de nimic unor bișnițari care-și zic anticari, afaceriști care cumpără cu 1 leu și dau la preț de 5 lei cartea.

          Ce model de cultură și spiritualitate sunt pentru generațiile tinere? Cât de mult pot înțelege generațiile tinere dacă ei sunt rupți de realitate și trăiesc încă în ”raiul” epocii de aur? Nu toți bătrânii sunt așa. Am cunoscut și bătrâni pe care i-am stimat și pe care-mi venea să-i strâng în brațe de fericire că există. Bătrâni care erau bine ancorați în prezent, și care puteau fi modele tinerilor.

          Comunismul a distrus modelele. Comunismul a făcut cea mai mare crimă și cel mai mare atentat la identitatea națională și ființială a românilor prin nimicirea reperelor culturale și materiale. Dacă aceste repere astăzi nu mai există, iar dacă există sunt împinse spre periferia societății, cum mai putem cere generațiilor viitoare să fie culte, spiritualizate, cu bun simț și cu aleasă creștere, atât timp cât nu au modele de urmat?! Mai au tinerii modele de urmat? Mai au oameni care să-i înțeleagă și povățui?

CARTEA ÎN EPOCA DE ”AUR” A ROMÂNIEI

          În comunism s-au tipărit o groază de cărți. Să avem în vedere că tipărirea cărților nu era una facilă. Nu se edita în Word sau într-un alt program iar apoi se trimitea la tipografie unde se lista imediat printr-un simplu ”print” la un echipament industrial asemenea celor de astăzi. Nu… Literele erau toate din plumb. Ceea ce noi, legătorii, folosim astăzi ca să imprimăm un titlu sau un nume cu litere din plumb, manual, se folosea la tipărirea cărților, mii și mii de litere separate. Un proces greoi dar rodnic.

          Rodnic, din punctul de vedere al numărului mare de volume. Dar ce volume? Volume care nu puteau aduce vreo ofensă partidului sau ”orânduirii sociale”. Nu orice volum era publicat. Cărțile de cult nu erau tipărite decât cu avizul unei comisii și într-un anumit tiraj. Nu orice carte de cult sau carte teologică era tipărită. Ori trebuia să fie spre slava partidului ori, chiar dacă nu era spre slava PCR-ului, nu trebuia să ofenseze ”măreția” acestuia. Sute de volume din diverse domenii nu au fost publicate. Poate chiar mii. Un număr mare de volume care puteau schimba societatea românească.

          De multe ori suntem puși în fața unei dileme: ”bun, comunismul era rău. Dar totuși s-a făcut ”ceva”, blocuri, fabrici, oamenii aveau serviciu, aveau unde locui. Astăzi? Cum e astăzi?!”. Practic, tindem să comparăm comunismul cu o altă perioadă de care nu a avut parte România, sau comparăm comunismul cu perioada de după comunism, perioada democratică. Nu putem pune problema astfel. Nu putem compara perioada în care eu m-am născut, o perioadă de libertate, una prost înțeleasă, cu perioada comunistă. Nu putem compara perioada comunistă care a ruinat omul spiritual, cu perioada democrată unde omul desacralizat, dezbrăcat de  modul lui românesc autentic de a fi, s-a manifestat ca atare. Omul în democrație s-a comportat fără să dea dovadă de principii creștine fiindcă nu a fost învățat să fie creștin.

          Revenind la cărți, consider că în comunism cărțile erau cenzurate, creștinismul era cenzurat cât de mult se putea iar cultura la fel. Nu numai cărțile au avut de suferit ci și cultura. Cărțile tipărite pe vremea regilor au avut de suferit. Pentru a nu fi distruse în totalitate, numele regului cât și referințele la el, trebuiau acoperite, mâzgâlite sau șterse. Cum te simți ca legător și iubitor de cărți când vezi o astfel de carte? Mâhnit…..și nu poți pricepe cum anumiți oameni au putut recurge la o asemenea barbarie. Iei contact direct cu o mică frântură din acea perioadă. Te pui în situația celui care a trebuit să acopere numele regului de frică și simți ceea ce el simțea în acel regim: teroare, groază și nebunie, părindu-ți-se ireal tot ceea ce se întâmplă.

          Astăzi suntem liberi dar, nu suntem învățați să apreciem cultura sau cartea. Oare elevii și studenții, generația tânără este învățată, inițiată aș spune, să aprecieze cultura și cartea? Este învățată corespunzător să deosebească incultura de cultură și cărțile constructive de cele păguboase spiritual și cultural? N-aș crede… De ce? Fiindcă situația reală e cu totul alta. După ’89, în fuga de a ajunge din urmă vestul, majoritatea au îmbrățișat tot felul de curente și culturi care nu erau specifice nouă. Am copiat de la alții iar rezultatul a fost unul hidos. Am îmbrățișat multe fără să fim și critici cu acestea. Nu am analizat dacă e bine sau nu, ziditor sau păgubitor. Nu…am încercat să fim ca vestul fără să înțelegem și să cunoaștem în primul rând vestul.

          Manelele de exemplu, această  plagă care atentează la adevărata muzică bună și culturală, a luat un avânt foarte mare la noi. Sunt un ascultător de muzică grecească și un admirator al culturii grecești, un ascultător de muzică rock (AC/DC, Metallica, Guns N’ Rosesc, Aerosmith etc), de muzică clasică, populară, country, jazz, blues, dar nu un ascultător de guți, salamuri sau copii minune. S-au mai domolit oarecum cu manelele dar încă se mai ascultă.

          România e cu totul o altfel de țară. În primul rând suntem ortodocși. Modul cum vedem viața și cum acționăm e diferit față de vest. Cultura noastră e diferită. Noi ca nație suntem diferiți față de vest. E greșit ca în încercarea disperată de a arăta că suntem demni de cei din vest sau din încercarea de a-i ajunge din urmă, din punct de vedere economic sau material, să facem orice, să gândim oricum sau să acționăm oricum. Ne-am pus vreodată întrebarea ”oare vestul e demn de a sta la masă cu noi?” Nu sunt naționalist. Sunt patriot. Consider că suntem valoroși în raport cu vestul atât timp cât rămânem așa cum suntem și facem efortul să redescoperim cultura și spiritualitatea de dinainte de comunism și să  ne-o asumăm. Nu pot să nu-mi aduc aminte de impresia pe care a avut-o Neagu Djuvara cu privire la țăranul român dinainte și după comunism, atunci când s-a întors în țară.

E o fericire pentru mine, personală, că 45 de ani am stat în străinătate. Și în visele mele, când eram în Africa sau nu știu unde, eu credeam că, sau așa mi-i imaginam eu pe români – interpretând istoria noastră de o mie de ani – că românul știe să plece capul și alunecă peste el nu știu ce și se ridică după ce trece valul. Vă spun drept, când m-am întors în țară și am văzut cum este românul din 1991, când am venit aici, mi-am zis: ”Nu se poate, dom’le”. Adică nu a alunecat comunismul pe spinarea românului ca pe o mușama, cum îmi imaginam. L-a pătruns în adâncime și l-a schimbat. Adică, românul pe care l-am regăsit eu în 1991 nu mai era românul țăran sau orășean pe care l-am cunoscut în copilăria mea! Țăranul avea o anumită noblețe, era îmbrăcat în alb toată săptămâna și duminica, într-adevăr, era cu o haină cu broderii, cu nu știu. Mă întorc, după 45 de ani, și-l găsesc pe țăranul român îmbrăcat a la Mao Zedong… Cu blue-jeans…”.

 

CARTEA ÎN BISERICĂ ASTĂZI

 

          După căderea diabolicului regim comunist, Biserica Ortodoxă s-a simțit în sfârșit eliberată din tiranie. S-au tipărit o mulțime de cărți de cult și de rugăciuni, atât de către editura Patriarhiei sub binecuvântarea Patriarhului în funcție cât și de către tipografia altor episcopii, arhiepiscopii sau Mitropolii.

          Constat că, de când PF Daniel este Patriarh, tipografia Patriarhiei este mult mai roditoare, tipărindu-se și retipărindu-se multe, multe cărți. Totuși, nu pot să constat că voit sau nu, alte episcopii sau mitropolii din țară care aveau și ele tipografii și-au restrâns activitatea. Centralizarea nu e neapărat greșită, dacă se are în vedere faptul că textul slujbelor ar trebui să fie unitar. Pe de altă parte, dispar sau își reduc activitatea alte tipografii care ar putea aduce și ele ceva nou în domeniul cărților de cult și chiar tipărirea sau retipărirea unor ediții mai vechi. Mie-mi place mai mult diversitatea. Pe lângă acest aspect, constat că există o mare diferență de calitate între cartea de cult din comunism și cartea de cult de astăzi. E uluitor, da. Dacă acum multe zeci de ani cartea era legată în pânză, cu tifon la cotor, hârtie groasă de foarte bună calitate și rezistentă, astăzi cartea este legată în balacron (imitație de piele), tifonul este înlocuit de o hârtie elastică puțin plastifiată iar hârtia nu aș crede că va rezista prea multă vreme. Dacă după 30-40 de ani se mai poate încă sluji de pe o carte realizată în comunism, astăzi o carte de cult, liturghierul de exemplu, nu rezistă mai mult de 5 ani. Avansul tehnologiei nu înseamnă că trebuie să renunțăm la calitate pentru a produce un lucru mai slab calitativ și mai ieftin. Nu, înseamnă să produci același produs, la aceiași calitate MULT MAI RAPID.

          Calitatea este strâns legată de timp și de bani. Vrei calitate, plătești mai mult și durează mai mult realizarea. Vrei mai ieftin? Calitatea scade simțitor. Dar unde este echilibrul între calitate și preț? Momentan, se ia în considerare doar prețul. De ce scriu acestea? Fiindcă dacă avem o moștenire de cărți vechi de peste 50 sau 100 de ani, se datorează faptului că înaintașii au ales calitatea și nu prețul/cantitatea. Ce vom lăsa celor ce vin după noi dacă o carte de cult crapă după nici 5 ani de folosință medie? Nimic. Da, din cărțile realizate astăzi nu va rămâne nici măcar o pagină atât timp cât coperțile zboară.

          Când intru într-o Biserică și văd lingurițe de împărtășire de 200-300 lei, cruci de binecuvântare de alte câteva sute de lei, icoane de sute sau mii de lei, iconostase scumpe și multe alte ”accesorii” scumpe iar cărțile rupte, mâzgâlite, lipite cu scotch sau cu alți adezivi într-un mod barbar, mi se rupe inima. Asta demonstrează, de fapt, pentru a nu știu câta oară respectul pe care îl arătăm față de cărți și cultură. Cărțile sunt considerate a fi doar niște foi, și nu materialul (care devine în timp sacru) în care sunt așezate CUVINTELE LUI DUMNEZEU. Considerăm că investirea în accesorii hi-tech sunt mult mai de trebuință. Biserica trebuie să arate cât mai fastuos. Dar cărțile…cu cărțile cum rămâne? Cărțile din care citim Cuvântul și pe Cuvânt, cum rămâne? Cu cărțile din care ne rugăm cu cuvinte frumoase și alese Cuvântului, cum rămâne? Le lăsăm prinse cu scotch dar mai luăm un potir de 2.000-3.000 lei în timp ce știm clar că Hristos la Cina cea de Taină n-a avut o Sfântă Masă de mii de euro sau zeci de mii de euro adusă din nu știu ce țară, n-a avut potir de mii de lei sau de zeci de mii de euro, nici veșminte de zeci de mii de lei sau mii de euro, engolpioane de mii de lei sau mii de euro, mitră de mii de euro, toiege de mii de lei sau euro, nici lingurițe scumpe sau alte odoare. În toată activitatea Sa a arătat respectul profund pentru scripturi, atât din punctul de vedere spiritual/ziditor/revelator dar și material deoarece păstrarea lor în condiții bune acordă șansa cercetării lor de către generațiile viitoare.

Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine.( Ioan 5, 39)

          Să nu mă înțelegeți greșit. Îmi iubesc Biserica fiindcă de mic am crescut în Ea. De mic am ajutat părinții în altar, am văzut întreaga Liturghie de după catapeasmă. Am asistat la slujbe și am luat parte la frumusețea din cadrul Bisericii. Totuși, nu pot fi de acord cu excesul. Cel mai de preț lucru pe care îl putem da Mântuitorului Hristos nu constă în obiecte materiale cât mai scumpe și cât mai fastuoase. Nu! Cel mai de preț lucru pe care Mântuitorul îl dorește constă în sufletele noastre curățite de păcate! Trebuie avut grijă și de cele materiale din Biserică dar mai cu seamă trebuie avut grijă de cărțile care ne aduc cultura, informațiile necesare pentru înțelegerea celor materiale din Biserică cât și a spiritualității Ei.

          E greu de acceptat că și cărțile trebuiesc legate, păstrate corespunzător iar după o vreme de folosință arhivate și lăsate spre cercetare și comoară culturală generațiilor tinere. E greu de acceptat acest lucru când țoalele aurite, engolpioanele, mitrele și toiagele aduc mai multă laudă de la babe și credincioși decât cărțile. De fapt, când cartea nu mai este apreciată și prețuită, atunci nu mai poate fi vorba de credință ci de pietism, de ritualism și religiozitate. Credința se transformă în idolatrie pierzându-se orice reper.

          Cât de mult apreciau evreii tablele legii! Cât de mult apreciau evreii Cuvântul de la Dumnezeu! Și noi apreciem Cuvântul. Da, îl legăm cu scotch și zvârlim cartea într-un colț după ce am terminat slujba… C’est fini! Hai la praznic că ne-a luat foamea.

LEGĂTORII DE CĂRȚI ÎN COMUNISM ȘI ASTĂZI

          În timpul regimului comunism legătorii de cărți nu și-au putut dezvolta meseria și nu au avut șansa să o aprofundeze asemenea nouă, celor de astăzi. Unul ca mine, un legător de cărți de cult, nu ar fi putut să existe în comunism. Asemenea lucru era imposibil. Ce era posibil? Era posibil ca simplu legător să legi în pânză tare și în alte materiale inferioare, iar legătura era una de proastă calitate și neînsemnată. Nu se poate compara cu ceea ce fac eu sau alții asemenea mie astăzi. Totuși, aveai șansa să ai acces la diferite piei și materiale calitative, la unelte pe măsură dacă îți aduceai aportul la PCR, lăudându-l pe el și pe cizmarul criminal, Ceaușescu.

          Marea masă a oamenilor nu a avut acces la o legătură de calitate, ci la una execrabilă aș spune; cartea legată oglindea perfect valoarea regimului de atunci. Dacă noi, legătorii, nu avem o moștenire în domeniu, o recunoaștere  și cunoaștere a noastră prin intermediul unor înaintași, ne este foarte greu, nu neapărat să intrăm pe piață ci, să ne facem cunoscuți. Oamenii nu mai știu dacă mai există sau nu legători de cărți. Oamenii nu mai știu ce înseamnă să-ți legi o carte. De ce să investească în cărți? De ce? Fiindcă regimul comunist a distrus o serie de meserii, de daruri, de talanți ale unor artiști iar multe meserii au avut de suferit sau chiar au dispărut.

          Legătoria de cărți a avut și ea de suferit dar, Domnul are grijă să ridice și să formeze oameni. Domnul are grijă să ofere un talant sau mai mulți fiecărui om. Domnul are grijă și ajută pe cel care primește talantul cu smerenie și îl lucrează sub oblăduirea Sa. Nimic nu este mai liniștitor pentru om decât să lucreze talantul și darul dat lui de Dumnezeu sub îndrumarea Sfântului Duh.

          Legătorii de cărți din România care lucrează calitativ sunt puțini. Nu știu dacă suntem zece oameni în toată România. Nici zece! Iar când vorbesc de legători, nu mă refer la acei bișnițari care leagă prost, cu materiale proaste sau zic piele la cea mai inferioară piele ecologică. Nu!

          Misiunea noastră este să oferim un produs de calitate. Ca să oferim un produs de calitate înseamnă să oferim materiale de calitate și să investim un timp ridicat, lucru care ridică prețul. Chiar și așa, încercăm să promovăm calitatea și nu cantitatea. O copertă de calitate și, deci, o carte legată calitativ nu constă foarte mult. Desigur, prețul începe să urce în funcție de complexitatea modelului. Ca idee, un liturghier legat de bun simț în piele ecologică (poliuteran, un material rezistent și accesibil ca preț și calitate) ajunge la 180 lei cu tot cu blocul de carte. În comparație cu sumele investite în diverse obiecte bisericești, e nimic. Dar va ține zeci de ani și va rămâne și generațiilor viitoare!

          Să nu se înțeleagă că aș face propagandă pentru interesul material personal. Nu! Eu sunt mulțumit cu ceea ce îmi dă Dumnezeu lunar să muncesc. Îmi câștig pâinea decent. Totuși, cum rămâne cu legătoria de carte și cartea? Ce va rămâne înaintașilor dacă nu le pregătim din timp? Legătoria de carte nu se poate dezvolta fără oamenii dornici de cărți legate calitativ. Înaintașii vor pierde cultura din cărți dacă nu o protejăm noi pentru ei. Suntem direct răspunzători, fiecare în parte, de generațiile viitoare.

          Am cumpărat începând din liceu sute de cărți. De când mă ocup de legătorie mi-am pus în plan imprimarea a sute de cărți, 270 numai de filosofie, peste 100 de volume despre legătoria de carte, altele de teologie, și din alte domenii. Sunt conștient că voi apuca să citesc foarte puțin din aceasta. Totuși, generațiile care vin după mine, copii mei, nepoții și strănepoții mei, TREBUIE să aibă acces la astfel de cărți. Eu trebuie să le pregătesc atât cât pot cea mai de preț comoară: accesul la cultură și la o moștenire spirituală.

          Ce lăsăm moștenire generațiilor viitoare? Bani, averi, case, conturi cu multe zerouri în lei sau euro? Dacă generațiile viitoare nu vor fi culte și spiritualizate, orice moștenire financiară le va fi propria damnare.

          Revin la întrebarea mea. Cât de respectată este cartea în România? În școli și universități rar o văd ca fiind respectată. În viața publică nici atât. Ziarele, presa scrisă, e aproape inexistentă în afară de…Cancan, desigur. În Biserică nu o văd ca fiind respectată. Nu o văd respectată atunci când o văd lipită cu scotch fiindcă nu interesează pe nimeni calitatea. Nu este respectată fiindcă pur și simplu românii cumpără mult prea puține cărți și se citește mult prea puțin. Dacă se uită la TV, se uită la cele mai mizerabile emisiuni, iar emisiunile de cultură aproape că nu mai există. Dacă nu au rating, mor.

          Nevinovate vor fi generațiile viitoare care cu greu vor învăța dragostea de frumos, de cultură, de spiritualitate și de cărți. Culpabilă este întreaga societate de astăzi pentru crima pe care o produc cu bună știință dintr-o nemărginită nesimțire și dezinteres față de generațiile viitoare! Vom auzi apoi moșnegii PSD-iști aruncând sudalme tinerei generației în timp ce ei au fost direct răspunzători de damnarea lor. Aștia suntem acum dar, mai există speranțe de îndreptare a situației…

CE MAI PUTEM FACE?

 

          Suntem tentați să ne punem întrebarea aceasta. Greșit. Corect e ,,Ce mai POT face?”. Ce pot să fac eu ca individ și nu ca societate, așteptând ca alții să facă, în principal statul. Cei care sunt trimiși să ne reprezinte în Parlament sunt oglinda majorității societății românești. Hoți, inculți, atei, ticăloși etc. Nu sunt? Arată!

S          ă arătăm cu toții că nu e așa. Eu mi-am propus ca atunci când voi avea copii și nepoți să mă axez mai mult pe educația, formarea lor ca oameni integri. Mi-am propus să stau și să-i asculti. Înainte de a le fi părinte sau bunic, să le fiu prieten. Acel prieten la care alergi când ai un necaz și știi sigur că te va ajuta. Acel prieten cu care-ți place să discuți și la final conștientizezi ca te-ai hrănit spiritual și cultural prin el.

          Alergăm să oferim copiilor, generației tinere, confort financiar și material. E nevoie și de asta, nu zic nu. E clar că da. Totuși, ei au nevoie de părinții lor, de bunicii lor, de oameni integri de la care să învețe să fie oameni integri la rândul lor. Au nevoie de modele alese. Asta cred că sperie orice părinte, iar în consecință încearcă să-l formeze pe tânăr ca om și să-l ajute să crească fără ca el, părintele, să aibă un raport personal din punct de vedere cultural și intelectual. Am fost copil, sunt încă tânăr (25 de ani) și asta aștept de la părinții mei, de la bunicii mei. Vreau de la ei bogăția culturală și spirituală adunată și moștenită de la înaintașii lor! Unde este această bogăție?! Unde este bogăția culturală și spirituală a înaintașilor pentru tinerii de astăzi și de mâine?

CE AȚI FĂCUT CU EA?!

One comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *