Pustnicul din Sfântul Munte – Ierotheos Vlachos

     La Sfântul Munte m-am apropiat odată de un astfel de bătrân, un stareț care gustă sațietatea nesfârșită a milei dumnezeiști. Viețuind într-o crăpătură a pământului, el a trecut dincolo de toate tiparele acestei lumi. Nu-s cuvinte care să-l poată înfățișa. De-i zici înțelept, zici prea puțin; numindu-l nebun, nu cuprinzi pe de-a-ntregul măsura nebuniei sale pentru Hristos – pur și simplu nu știi cum să-l zugrăvești, pentru că a ieșit din măsurile acestei lumi și se îndreaptă spre adâncul veșniciei.

El atinge dumnezeiescul foc și este în flăcări, arzând acum de Lumina cea nezidită. Uneori, pe când vorbești cu el, ți se pare că se va aprinde și se va mistui. Crezi că va pieri cu totul din fața ta, precul Prorocul Ilie în carul cu foc. Chiar în clipa când îți vorbește, crezi că se va sui la cer, ca Domnul, Care pe ,,când blagoslovea pe ei, S-a depărtat de la dânșii și S-a suit la cer” (Luca 24:51). Și, totuși, nu se întâmplă nimic din ceea ce ai crezut. Se întâmplă altceva, zdrobirea inimii, în vreme ce-ți vorbește despre lucruri legate de viața duhovnicească. Este asemenea ,,uimirii” ce i-a cuprins pe apostoli în Muntele Tabor:,,…nor luminos a umbrit pe ei, și iată Glas din nor, zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care bine am voit; pe Acesta să-L ascultați. Și auzind ucenicii, au căzut pe fețele lor și s-au spăimântat foarte” (Maei 17:5-6). Pe când îți vorbește, Se pogoară dintr-odată Duhul Sfânt, învăluindu-te, stăpânindu-te. Te cuprinde teama, dar și voința de a rămâne acolo. Ascultând cuvintele lui simple și liniștite, te gândești la Hristos vorbindu-le ucenicilor de pe înălțimea unui munte sau într-o corabie, pe mare. Sfântul îți vorbește, într-adevăr, de pe ,,muntele” dumnezeieștii vedenii (theoria) și de pe marea veșniciei, dincolo de lucrurile obișnuite și omenești, dincolo de ceea ce ești.

   M-am apropiat într-o bună zi de acest gheronda. Știam  că era un adevărat teolog (cuvântător de Dumnezeu). Nu avea cunoaștere despre Dumnezeu, ci ,,cunoștința lui Dumnezeu”, de neajuns pentru cei mai mulți oameni! ,,Căci, cu adevărat, munte înălțat pieptiș și greu de urcat este cunoașterea lui Dumnezeu. Și mulțimea norodului de-abia ajunge la poalele ei.” Doar Moise  a fost în stare să urce muntele vederii lui Dumnezeu și să se facă văzător-de-Dumnezeu. Știam că gheronda era un Moise văzător de Dumnezeu. La început m-am simțit stângaci. Despre ce-aș fi putut vorbi cu el? Ce aveam în comun? Eram la aceeași măsură? Noi, ceilalți, suntem la întâia treaptă a ,,filosofiei făptuitoare”, în vreme ce el a și trecut de la ,,contemplarea firească” la ,,teologia mistică”, adică la cunoașterea cea veșnică. Noi suntem plini de patimi, pe când el este scaun cu totul de aur al Împăratului. Noi închipuim iadul, el este desfătarea Raiului.

    Dar, de-a lungul convorbirii noastre, pustnicul s-a coborât de la înălțimea sa și m-a ridicat pe mine mai sus. S-a deșertat pe sineși și m-a îmbogățit pe mine. ,,Deși a fost odată bogat, făcutu-s-a sărac, ca să mă pot îmbogăți și eu prin sărăcia lui.” Întotdeauna unirea presupune o mișcare în afara sinelui, de amândouă părțile – același lucru se întâmplă și în unirea cu Dumnezeu. Are loc o mișcare de la Dumnezeu înspre om și o mișcare de la om înspre Dumnezeu. Aceasta este trăsătura de căpătâi a dragostei dumnezeiești. ,,Teologii numesc dumnezeirea uneori iubire, alteori dragoste, iar alteori ceea ce este iubit și îndrăgit. Astfel, iubire și dragoste fiind, se mișcă; iar, ca ceea  ce este iubit și îndrăgit, atrage spre dânsa pe toți cei ce au putința de a primi iubire și dragoste” (Sfântul Maxim Mărturisitorul). Tot el spune mai departe: ,,Iară dumnezeiasca iubire face și a ieși din sine, cei ce iubesc nemaifiind ai lor, ci ai celor iubiți. Aceasta este arătată la cele de deasupra prin grija față de cele de mai jos, la cei ce se află în aceeași stare prin sprijinul pe care și-l dau unii altora și la cei mai de jos prin aceea că sunt întorși mai întâi de toate numai înspre dumnezeire.” Cu alte cuvinte, Sfântul Maxim Mărturisitorul, arătând un loc din Sfântul Dionisie Areopagitul, spune: ,,Dumnezeiasca iubire face și a ieși din sine, nelăsând pe cei ce iubesc să fie ai  lor, ci ai celor pe care îi iubesc. Și aceasta o încredințează cele de deasupra, carile poartă de grijă de cele dedesubt, cele asemenea care se ajută una pe alta, și cele de jos care tânjesc cu dor a se întoarce la cele de sus.”

    Voi păstra pururea în minte – ba mai mult, în inimă! – fiecare clipă a acelei convorbiri.

Ierotheos Mitropolitul Nafpaktosului – O noapte în pustia Sfântului Munte – Convorbire cu un pustnic despre rugăciunea lui Iisus, pp. 30-33

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *