Raționalizarea teologiei. Ora de religie

     Între timp, în Apus, teologia a fost raționalizată deplin. ,,Teologii” nu mai sunt nici Părinți, nici dascăli, ci cugetători. Astfel spus teologia lor este produsul cugetării de laborator și cercetării bibliografice.

     Dacă în tradiția bisericească teologie s-a numit formularea, în scheme intelectuale, a trăirii bisericești, elaborată de către dascălii vieții bisericești, care, de obicei, aproape fără excepție, erau clerici și monahi – întrucât numele de cleric este termenul pe care tradiția bisericească l-a consacrat pentru dascălul vieții bisericești -, și dacă teologia este conformată de viața bisericească, pe care o adaptează la rându-i în mod continuu, termenul de ,,teologie academică” este o contradicție extravagantă. Nu are nici o legătură cu viața și nu are nici o influență asupra vieții. Nu acoperă nici o nevoie reală. Dacă unii tineri se îndreaptă către facultățile de teologie, se întâmplă pentru că aceste facultăți au posibilitatea de a conferi o diplomă, cu ajutorul căreia își pot asigura o sinecură de la buget. Căpătuirea, nu profesională, ci economică, este mobilul acelora care se îndreaptă către facultățile de teologie.

     În epoca noastră, ce pune accentul pe producție, cei care exercităm ocupații religioase avem apăsătorul sentiment că suntem în plus, întrucât nu producem nimic; însă această senzație ar trebui să o aibă mulți dascăli academici de teologie, pentru că știu foarte bine că nu acoperă nici o nevoie reală. Dacă statul ar hotărî anularea orei de religie, și astfel și-ar pierde puterea cei care dau dreptul de exercitare sinecurii, ar fi în întregime necunoscuți și inutili, cu excepția acelor puțini care, într-un fel oarecare, funcționează ca dascăli ai vieții bisericești, dincolo de coordonatele academice concrete și în contrast cu acestea.

     Existența orei de religie în școlile laice constituie o realitate anormală, fără precedent, necunoscută și de neînțeles în tradiția noastră bisericească a epocilor anterioare, fiind rezultatul unor foarte mulți și eterogeni factori, străini de tradiția bisericească autentică. Cel dintâi și poate cel mai puternic dintre acești agenți de influență concepției apusene despre cunoaștere în general și a concepției protestante despre cunoașterea teologică în special, conform cărora până și cunoașterea teologică constă în învățarea pe dinafară a noțiunilor. Cu această concepție bavarezii au impus în administrația bisericească a epocii oficiul de cleric predicator; aceștia erau ,,genul” de clerici care, fără turmă și fără experiență pastorală, vizitau bisericile și, necunoscuți între necunoscuți, fără a simți gustul vieții bisericești, se urcau în amvoane și se dedau discursurilor retorice care, dacă nu erau de neînțeles și plicticoase, alcătuiau distracția celor care nu aveau posibilitatea economică, nici fantezia și nici dorința de a se desfăta cu distracții mai interesante.

     Un al doilea factor care a contribuit la introducerea orei de religie în școlile publice a fost devierea, în general, a vieții bisericești și, în special, a vieții liturgice a Bisericii care, în loc să constituie noul mod de abordare în Hristos a experienței umane, a fost transmutată în ceremonie cu caracter magic, fără nici o tendință spre îmbisericirea vieții cotidiene, fără închegarea unei legături între membrii comunității bisericești, nici între aceștia și cleric. Acesta, în consecință, nu mai funcționează ca părinte duhovnicesc și ca dascăl al comunității, ci ca preot și oficiant de ceremonii considerate drept mijloace obiective de sfințire, iar nu noi moduri de viață.

     Un alt factor care a contribuit la separarea învățăturii de viața bisericească, căreia învățătura îi aparține ca element inseparabil și substanțial, și al transmutării acesteia în școlile laice – care astăzi nu sunt, din mai multe și diverse motive, școli ale vieții, ci școli de înmagazinare de cunoștințe raționale într-un mod pur cerebral și cu ajutorul metodelor învățării pe dinafară – , a fost și dominația în interiorul vieții noastre bisericești a concepției puritane protestante, conform căreia oferta făcută de cleric membrilor comunității bisericești nu este un produs al harului, ci se indentifică cu valoarea și virtuțile personale. În virtutea acestei concepții, realizarea unei desăvârșiri personale vrednică de a fi retribuită este indispensabilă funcționării clericului. Astfel, unii dintre aceia care au ,,chemare” pentru această slujire, care de multe ori nu au un mobil subconștient sănătos și care nu au atins această desăvârșire prin intermediul amputării învățăturii bisericești de viața bisericească și prin academicizarea ei, găsesc o soluție pentru ieșirea lor din impas chiar în impasul lor, și, în același timp, își află o meserie comodă, pe măsura structurii lor sufletești. În cele din urmă, în mod sigur a contribuit la această stare de fapt ambiția generală a grecului contemporan1 de a-și rezolva problema câștigului unei pâni prin intermediul unui post retribuit de la buget.

     Ora de religie subminează totuși într-un mod fără precedent viața bisericească, și asta din două motive: primul, pentru că dă copilului și adolescentului impresia că chemarea și cuvântul lui Hristos și al Bisericii adresate omului reprezintă doar vorbe. Că Hristos și Biserica nu oferă iubire, ci definiții ale iubirii. Probabil că această impresie va rămâne neschimbată și pentru următoarele etape ale vieții copilului și adolescentului. În al doilea rând, ora de religie subminează viața bisericească deoarece, din cauza naturii ei academice, nu-l răsplătește pe copil pentru că trăiește o viață bisericească, ci pentru că a învățat pe dinafară și a înmagazinat definiția rațională a vieții bisericești. Nu-l premiază când își manifestă dragostea, ci atunci când repetă cu ajutorul cuvintelor definiția exactă a iubirii.

     De aceea nu este deloc ciudat că ,,teologul”, conform regulii care are puține excepții, adesea a câștigat în școlile laice și în special în instituțiile publice rolul purtătorului de cuvânt. Căci ,,teologul” nu se face de râs doar atunci când prezintă trăirea drept cugetare, ci, în același timp, în înfurie pe elev, pentru că face literatură – și de obicei literatură ieftină – pe seama celei mai necesare nevoie intime a lui.

      Cât despre acei puțini ,,teologi” geniali, care fac literatură pe marginea acestei critice necesități a elevului, într-un mod fermecător, această harismă îl ferește de ridicol numai pe ei înșiși, în timp ce elevului îi mărește încă și mai mult suferința, pentru că îi prezintă mult mai atrăgător și mai deplin ceea ce nu-i va oferi niciodată.

     Însă, cu toate acestea, nici un guvern și nici un politician nu concep desființarea orei de religie, și aceasta se întâmplă deoarece o astfel de acțiune se va ciocni de atât de multe interese corporative și de un astfel de fanatism ideologic, încât va avea un cost politic uriaș, pe care nici un politician nu are vreun motiv să-l plătească, cu scopul de a împiedica subminarea vieții bisericești.

     Dar toate acestea sunt cunoscute de către academicienii dascăli de teologie și ar trebui ca această cunoaștere să le intensifice atât de mult senzația că sunt inutili, încât să caute argumente care să le asigure recunoașterea. Numai astfel se explică încercarea lor disperată de a convinge că sunt oameni de știință, care practică o muncă științifică și consideră ca mostre de științificacitate notele de subsol, trimiterile și cataloagele bibliografice.

Pr. Filotheos Faros, Omul fără chip. Înstrăinarea ethosului creștin, Ed. Sophia, Bucrești, p. 53-59

 

1sau și a noastră a românilor n.n.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *